Testul maturității: ce te ține pe loc și ce să alegi în schimb

De multe ori când viața te pune la încercare, te simți neputincios și eviți să iei o decizie într-o direcție anume?
Asta se întâmplă pentru că avem o anumită parte din noi care se opune la tot ce este nou și e normal să fie așa. Problema apare când asculți doar această parte și crezi că asta te definește ca bărbat.

Rezistența la schimbare poate fi mult mai mică dacă alegi să privești provocarea ta actuală, ca pe un proces, în care potențialul tău de creștere și de depășire a problemelor este nelimitat.

Hai să vedem ce te ține pe loc

Puer aeternus și puella aeterna sunt tărâmuri ale psihicului nedezvoltate în totalitate (de aceea se mai numește, la bărbați, sindromul Peter Pan) care „capturează” bărbați (fiind pururi băieței / adolescenți / prinți molâi) sau femei (fiind pururi fetițe / adolescente / prințese bosumflate).  
 
Impropriu spus captivează, sunt alegeri instinctuale bazate pe frică.
Frica de a-și asuma viața de adult, astfel încât aleg ceea ce Jung denumea viața provizorie (impropriu spus provizorie, căci orice viață este provizorie) în spatele căreia se ascunde frica de a fi prinși într-o situație fără ieșire (cum ar fi căsătoria sau un serviciu stabil, de exemplu). Sunt oamenii care aleg să nu crească și să nu aleagă, orice alegere excluzând miriada tuturor celorlalte alegeri posibile.  

„Alegerile sunt balamalele destinului. Dacă nu facem alegeri porțile destinului rămân închise…”

Pitagora

Puer aeternus și puella aeterna sunt arhetipuri primordiale (sub-structuri arhaice de personalitate) care acționează sub imboldul plăcerii de moment (Bacchus, Dionis, Eros) nefiind dispuși să mizeze pe alegerile maturizante, acolo unde miza (fatalistă și catastrofizată) este restul vieții trăit în acord cu alegerea respectivă.  
 
Lipsește asumarea, fiind, totodată o fază pe care o experimentăm cu toții în zorii vieții: copilăria mică, în care suntem la sânul și mâna mamei, depinzând în totalitate de ea să ne suplinească nevoile și dorințele. Să ne legene și să ne aducă somnul. Să ne aline durerea, să ne cânte și să ne alunge moartea.  

A se citi autobiografia lui Leonard Cohen (Joaca preferată) pentru exemplificare. Acesta fiind un bărbat care s-a luptat cu tenebrele așteptărilor unei mame care i s-a dedicat nescolicitat ca apoi să îl tragă la răspundere pe nedrept pentru alegerile acestuia de maturizare. Puer aeternus este și Dorian Grey, personajul principal din celebra carte a lui Oscar Wilde, bărbatul refuză să îmbătrânească (ce expresie sicofantă!) și se refugiază în femei, alcool și fine dinning.  

Puer aeternus imersionează ca reacție anticipativă la suferință, astfel încât bărbații aflați captivi în acest dinamism anticipează suferința cu care vine la pachet maturizarea și, totodată anticipează dezamăgirea, refuzând astfel să trăiască cu adevărat (dilemă portretizată magistral în cartea lui Pascal Bruckner, Copilul divin). Totuși, prea multă anticipare este boală: anxietate, stres, tristețe, resemnare.  

Este fugă de responsabilitate și de angajamente. Aici se află oamenii care se așteaptă ca alți oameni (de obicei, părinții) să le rezolve problemele. Știi dacă te aflii în această ipostază urmărind dacă schimbi des jobul, casa/chiria  sau partenerele de viață (sex, în cazul puer aeternus). Da, puer aeternus nu face dragoste, chiar dacă este într-o relație de lungă durată, ci sex. Pentru că undeva în adâncurile sale rezidă gândul, senzația că „nicio femeie nu se compară cu mama”. 

Bărbații care se găsesc în aceste ipostaze au relații simbiotice cu mamele, iar prin stagnarea în puer aeternus refuză procesul de individuație (asumarea vieții de adult, ruperea cordonului afectiv cu părinții și întregirea psihică). Potențialul acestora rămâne nedezvoltat, ascuns, depozitat și încătușat, dar dezvelit în plan ideatic sau discursiv sub forma falsei impresii de „pot face orice,dacă vreau…” iar o voce interioară parcă îi alină: „Da, băiețelul mamei, tu poți face orice!” astfel încât puer aeternus pot avea câteodată impresii megalomaniace, se pot crede foarte înzestrați.  

„Toată lumea are câte un plan, până când își ia un pumn în gură”

Mike Tyson

 În Matrix, Neo, personajul principal, este pus în fața dihotomiei pastilă roșie / pastilă albastră și alege pastila aferentă maturizării care îi devoaleză, totuși, o viață fadă ca și pasta din care era făcută mâncarea. De asemenea, în filmul Mr. Nobody este ecranizat conceptul sub forma incapacității unui băiețel (ai cărui părinți divorțează) de a alege dacă va „rămâne” cu mama sau cu tata, ceea ce îi scindează viața psihică; însă găsește reconfortantă ideea ca pe patul de moarte să considere că în spatele ne-alegerii sale rămâneau valabile și intacte toate posibilitățile și alegerile (situație improbabilă, desigur).  

Puer aeternus, să ne înțelegem, poate fi găsit (ca deraiere de la maturizare) la un tânăr de 20 de ani, la un bărbat de 45 sau chiar la un bătrân de 70 de ani (care rămâne fidel afectiv mamei). Și, așa cum mama acestuia este îngropată, la fel este (auto)îngropat și dreptul său la iubire și la viață. Bărbații puer aeternus visează cu ochii deschiși la succes și niciodată nu se gândesc la eșec. După cum spunea Jung, „planurile de viitor se transformă în fantezii cu privire la viitor, la ce va fi sau la ce ar putea fi, deși nicio acțiune într-o direcție anume nu este întreprinsă.” 

Despre Sindromul Peter Pan

Sindromul Peter Pan, cum mai este cunoscut, vine la pachet cu o lipsă de identitate (individuală) și cu senzația de fragmentare (desigur, cheia maturizării psihice se află sub perna mamei). Aceste senzații fiind compensate prin atracția către „obiecte strălucitoare” și stări extatice găsite în abuzul de alcool, droguri, sex, sport sau jocuri de noroc.
Toate fiind mecanisme de escapism din realitatea cotidiană insurmontabilă prin care se amână (deoarece orice substanță cere ca tribut pentru pansamentul emoțional oferit o doză și mai mare, până la surmenaj) depresia inerentă. Care amenință – din nou – cu fragmentarea și separarea de mamă.  

„Bine, bine.. ce se poate face în acest caz!?” 

Pașii pentru redobândirea masculinității

Primul pas, la fel ca în cazul oricărui demers sau obicei pe care vrem să îl schimbăm este CONȘTIENTIZAREA că este … ceea ce este. 

Apoi, ACCEPTAREA că ceea ce este, este. Nu, nu este koan japonez, ci pregătire pentru mecanismele de protecție ale minții (negare, raționalizare șamd). De exemplu, în anumite momente ale vieții putem conștientiza efemeritatea vieții, neacceptarea acesteia constând în comportamentul de parcă nu vom muri niciodată.  

Apoi, urmează DESCHIDEREA către viață și lume (poate chiar către iubire). Pentru unii poate fi a se muta de acasă de la părinții, pentru alții să iasă dintr-o gașcă de huligani. Sacrificarea sentimentului exacerbat de importanță și de megalomanie (împrumutate de la grup sau figuri autoritare), care reprezintă o falsă individualitate. Pentru că individualitatea (ca și individuația) este despre a face și nu despre a simți că poți face.  

TIMP PETRECUT CU TINE în solitudine, însingurare: cum să știi cine ești și să ai sentimentul sinelui individual dacă nu stai cu tine și te ascunzi după draperiile mamei (sau în galeria de suporteri a nu-știu-cărei echipe de fotbal.. ai prins ideea). Uită-te la relația simbiotică avută cu mama ta, află-i povestea de viață și neîmplinirile. Cum a ajuns mama ta să fie într-o relație simbiotică cu tine, ce neîmplinire a avut din partea tatălui..? 

PUNE-TE LA ÎNCERCARE: vezi cine ești fără părinții tăi (prietenii tăi, jobul tău,etc). Pentru unii poate însemna să scuture prințul cel molâu făcând un sport de contact, în timp ce pentru alții poate însemna să schimbe serviciul, să intre într-o relație serioasă sau să își cumpere o casă. Cu alte cuvinte, află de ce ești în stare, pune osul la treabă! 

Și, nu în ultimul rând, găsește frumosul în mundan, în obiceiurile repetitive, în monotonie. Asta înseamnă să fii matur din punct de vedere emoțional.

Așadar, tu ce fel de bărbat vrei să devii?  

„În adâncurile iernii, am învățat că în mine este o vară invincibilă.”

Albert Camus