Cum sa iti indeplinesti o viziune alergand zi de zi

Cum sa alergi 350km dupa o viziune

Astazi am sa-ti impartasesc o poveste de succes, mult entuziasm si pasiune. Protagonistul este unul din baietii care au venit pe la bootcampurile noastre de la mare (deh, ne laudam si noi cu ceva ;)), este nimeni altul decat Iulian Novac din Cluj, student la medicina. In 2010 Iulian mi-a zis ca vrea sa alerge 1000 km pentru un scop caritabil. Cand am auzit 1000 km, mi-am zis ca baiatu asta o sa ajunga departe de tot. Dar la vremea respectiva tot aveam un mic dubiu ca e posibil sa alergi dinstanta asta, mai ales ca vroia sa alerge zi de zi cate 45 de km, cat un maraton olimpic. Din mica mea experienta de a fi participat la cateva maratoane si triatloane, stiu ca dupa o astfel de competitie imi luam cateva zile de refacere, altfel eram in carje cu durerile musculare. Asa ca l-am tot batut la cap pe Iulian sa ne relateze toata experienta lui, cum a reusit sa-si indeplineasca acest vis. Sunt sigur ca o sa te inspire si pe tine ! Iulian :

‘Unii spun ca viata e scurta. Daca stii cum s-o traiesti, una e de ajuns.’Habar nu am cine a spus-o

Nu obisnuiesc sa ma uit in urma. Nu-s nici un guru care traieste in trecut dar daca e sa privesc undeva, ma uit inainte. Cand se termina ceva, trag linie, recapitulez lectii si binecuvantari si merg mai departe.

Octav in schimb e mai necrofil de felul lui. I-am ramas in amintire ca un nebun care alerga (impresionat probabil de anvergura incapatanarii mele) si tot mi-a cerut sa scot din ramasitele mintii amintiri si experiente demult apuse. Nu chiar demult dar stii cum e, timpul e relativ.

Cand scriu un articol automat imi asum un rol. Cand sunt foarte serios si vreau sa promovez o valoare, un comportament imi iau rolul de ghid. Acum vreau sa-ti imaginezi ca suntem la o bere si tocmai ce ne-am cunoscut. Suntem barbati care vrem sa evoluam si invatam din experientele celuilalt.

Scriu articolul asta pentru ca am avut o viziune la care am muncit ca fanaticul 2 ani. Nu o viziune despre viata mea, nu o viziune despre cum ar fi lumea mai buna (la astea am ajuns MULT mai greu, abia recent). O viziune despre o nebunie ce as putea s-o fac ca sa-i ajut pe altii in timp ce m-as putea descoperi pe mine.

Nu era vorba despre bani – n-am castigat nici macar un leu intr-o perioada in care parintii imi platesc facultatea. Nu era vorba despre recunoastere – habar n-aveam daca o sa reusesc. Era vorba de a-mi pune pasiunea in slujba a ceva mai mare decat mine.

Se intampla intr-o vara. Ma apucase febra cu sportul dupa un curs de parasutism. In cautare de o provocare demna, am dat de conceptul de ‘maraton’ – 42km in alergare. Un pic timid, am zis sa nu exagerez – m-am inscris la semimaraton, de 21km. Ulterior am sunat sa ma transfer la 42 de la atata incredere ce plesnea in transpiratia din caldura infernala.

Citeam niste carti de Tony Robbins atunci. (Hint: E incredibil cat de mare poate sa fie impactul asupra mintii tale daca ai o conversatie cu oameni ultra-pozitivi – fie ca e printr-o carte, in persoana sau video.) Si cum eram eu excitat ca cica as putea sa-mi controlez mintea si credeam cu tarie in ideea ca-mi pot face viata o legenda, m-a lovit o idee. Cum ar fi sa alerg o distanta RIDICOL DE MARE ca sa strang bani PENTRU CINEVA CARE ARE NEVOIE DE EI?

Ideea nu era noua. International, cel putin. Totdeauna am iubit aventurierii care faceau tot felul de nebunii ca sa stranga bani pentru caritate. Smecheria e ca in Romania nimeni n-a facut nimic de genul acesta. Era o premiera.

Nici pana in ziua de astazi nu am experimentat o asemenea AVALANSA de idei ca atunci. Mintea, emotiile mi-au luat-o razna – in sensul orgasmic-de-30minute-de-bun. Au existat cateva momente-cheie pe tot parcursul celor 2 ani – aici a fost unul. A fost o decizie – sa cred sau sa nu cred ca SE POATE face? Nu daca pot EU s-o fac. Ci daca SE POATE in general. 1000 km alergati pentru copiii cu cancer.

Am ezitat. Si apoi am spus ‘da’. Hai sa vedem ce iese din asta.

Drumul spre acasa de 30 minute a parut ca 2 minute. Iarasi, o avalansa de idei si nebunie. Parca luasem ecstasy (nu c-as sti cum e, dar imi imaginez). Imi imaginam ca le dau mailuri la Lance Armstrong si altor sportivi celebri si cum o sa vina toti la Bucuresti sa ma sustina, cum toata Romania o sa fie extaziata de idee si o sa fac un proiect national, cum o sa ma tarasc acolo si totusi o sa reusesc, cum copiii vor supravietui din cauza mea, etc.

Ciudat acum cum, uitandu-ma in urma, nu toate s-au adeverit. Cumva si Lance Armstrong m-a ajutat – prin modelul lui si un ONG afiliat LiveStrong. A fost MAI BINE de atat.

Am ajuns acasa. S-a dus rushul. Am devenit calm. Al doilea moment-cheie. Stiam ca TREBUIE sa scriu toate ideile altfel se vor pierde. Si iar am ezitat. Ba, serios, oare chiar pot? M-au trecut fiorii. Nu stiu daca… pot. Adica… abia daca-mi pot imagina asta. Si atunci mi-am amintit de un citat – ‘Daca ti-o poti imagina, o poti face’. Habar n-am daca e adevarata – dar daca tu crezi in asta, se va intampla. Si am decis sa cred. M-am intrebat ‘O sa-mi para rau peste ani si ani daca n-o s-o fac?’. Cand raspunsul a fost un ‘DAAAAA!!!!’ urlat de zeci de spartani din capul meu, stiam ce aveam de facut.

In orice poveste, inceputul si sfarsitul sunt cele mai incitante. Desfasurarea actiunii e lunga, plina de detalii si foarte personala. Nu poti cuprinde magnitudinea decat daca ma vezi cum ma agit in fata ta si toate cutele mi se umfla pe fata, eventual sa te si scuip in timp ce vorbesc foarte entuziasmat.

Primul telefon a fost cel mai greu. Cel unde am sunat la o asociatie si am spus ‘Buna ziua, ma numesc Iulian Novac si vreau sa alerg 1000km ca sa strang bani pentru dumneavoastra’. Linistea ulterioara a fost epica.

M-am pisat pe mine de frica. Nu numai atunci ci si ulterior, cand intalneam oameni la costum, VIP-uri romanesti, business-mani si oameni importanti care ma ascultau. Nu credeam ca sunt demn sa ma asculte – ce eram eu? Un pusti cu o idee care tot persevereaza.

Frica in schimb m-a motivat sa merg mai departe. Viziunea nu ma lasa sa stau. Frica era ca o piatra in drum cand ai obiectul mare in perspectiva care se uita la tine.

M-am documentat ca nebunul. Am facut nenumerate drumuri la Bucuresti pentru intalniri inutile. M-am antrenat ca un sportiv de performanta – nu conta ca era frig, cald, ploua sau ningea. Dedicarea mea era absoluta. Am dat de momente in care rezistenta interna era atat de mare incat am zis ‘Nu conteaza nimic altceva din ce fac azi. Orice ar fi, eu ma duc sa ma antrenez’.

M-am accidentat. Am anulat un an pentru ca partenerii de organizare aveau intentii ascunse si am suferit de la supra-antrenament. Am suferit si mai mult pentru ca ma credeam nedemn, nu credeam ca voi reusi s-o duc la capat. Dar uitandu-ma in urma, a fost ca o mana divina care a mutat lucrurile astfel incat sa fie mai bine pe viitor. ‘Nu acum, inca. Mai ai rabdare un pic.’ Sa traiti, sefu’.

Stii chestia aia cu vizualizarea, cu legea atractiei si rahaturile alea? Cred in ea. Nu pentru ca ar fi venit alergarea la mine, fii serios. Ci pentru ca mi-am imaginat-o de atatea ori (la un moment dat era inconstient si de 5 ori pe ora) incat imi ocupa jumatate din energia mentala. Asta era scopul meu. Tin minte momentul cum la un moment dat mi-am spus ‘Orice ar fi, inainte sa mor vreau sa fac asta. Nu conteaza daca reusesc sau nu. Sunt dator fata de mine sa fac tot posibilul’.

Am lacrimi in ochi acum cand ma gandesc la ce a fost. Cat de slab, de plapand am pornit si cum am perseverat la inceput cu determinare, apoi cu INCAPATANARE PURA. Cum mi-era frica si tremuram si totusi de fiecare data alegeam curajul. Cum eram SINGURUL NEBUN care credea in toata escapada si totusi nu m-am descurajat prea tare.

Cei 1000km au picat, iarasi de la organizatori cu intentii ascunse. Am schimbat asociatia. Am schimbat numarul de kilometri, ca sa fie ceva mai ‘fezabil’ si care sa merite banii stransi. Tinta noastra era de 80 000 euro la 1000km. Am strans acum 120 000 la 350 alergati (de fiecare). Heh.

Apoi am intalnit un prieten cu care mergeam pe munte. Omul asta e o capra neagra reincarnata in om. Un talent sportiv iesit din comun care nici nu-si dadea seama ce corp avea. I-am propus sa ma insoteasca. Cu cateva dubii a acceptat. (a fost un pic ca si cu insistatul la femei doar ca nu vroiam sa-l f*t) Daca eu am fost curajos, sa-l fi vazut pe el – fara experienta de alergare, fara antrenament, cu 2 luni inainte a acceptat. Un erou nenorocit, asta e el.

Pe parcurs s-au mai intamplat nenumarate lucruri – mai mari sau mai mici. Un om a trecut cu bicicleta pe langa mine si m-a intrebat ce fac, de ce ma antrenez. Cand a aflat cat de autist sunt, s-a oprit si m-a intrebat daca vreau sa mananc ceva – ca are el niste peste la el. Daca nu, imi da niste bani sa-i dau la copiii bolnavi. Atunci a fost momentul in care am zis ‘Universul vrea ca eu sa fac asta’. Zeci de masini erau sa ma calce pe drumurile patriei noastre. Cum evitam sa vorbesc despre asta cu oamenii obisnuiti de frica sa nu ma creada nebun. Cum le ziceam doar ca ‘alerg de placere’.

Esential a fost ca am crezut cu obsesie in viziunea mea. Cum interpretam orice lucru, pozitiv sau negativ, ca fiind benefic pentru progresul meu. Nu frate, nu erau reale. Conteaza? Fiecare interpreteaza realitatea cum vrea. Eu aleg s-o fac intr-un mod care ma ajuta. Cum in fiecare zi imi aduceam argumente ca progresez si se va intampla anul asta.

Cele 8 zile efective de alergare nu am cum sa ti le descriu in cuvinte. Asta pentru ca am simtit mai mult decat e de zis. Personal, am fost atat de bine pregatit (fizic, planificat totul, mental) incat cele mai intense momente fizice erau dimineata si seara, cand caram bagajele. Am fost atat de dedicat incat mi-am zis c-o sa-l car in spate pe partener daca nu mai poate sa mearga.

Orice ar fi fost, as fi terminat asta. Asta pentru ca mi-am spus-o si impus-o. Oricat de greu ar fi, oricat de mult o sa ma doara O SA AJUNG LA FINISH – sa moara toti zeii si toate astrele, in ciuda tuturor horoscoapelor si legilor fizicii. Cand gandesti asa tinzi sa capeti o forta in tine. Esti ca un Dumnezeu – creatorul Universului tau.

Toata nebunia s-a terminat cu noi terminand Maratonul International Bucuresti in cel mai bun timp al meu si primul maraton al colegului. Am plans pe parcurs. Nu-mi venea sa cred. Am plans de atatea ori pana atunci – de emotii, imaginandu-mi cum o sa ajung la finish si o sa realizez totul. Acum era real. Am strans 120 000 euro, bani cu care s-a cumparat aparatura pentru spitalele din Cluj-Napoca si s-au sponsorizat programe sociale de suport psihologic al copiiilor bolnavi.

Cand m-am intors la facultate am intrat intr-o jumatate de depresie. Visul meu de 2 ani se implinise. Eram gol. Nu mai aveam nici o ambitie atat de mare, nici un scop spre care tind. Am stat cu goliciunea aia. M-am cufundat in ea. Si din ea au rasarit viitoare proiecte – atat asemanatoare cat si altele.

Nu sunt un erou. Nu ma consider deasupra nimanui. (de fapt, daca asculti manele si ai burta, da, ma consider mai tare) Asta-i ideea de baza a tot ce am spus pana acum – am pornit ca un pusti vulnerabil si speriat pe drumul asta. Pe parcursul calatoriei am avut de infruntat dragoni (interni), reticenta si interese meschine. Toata calatoria m-a facut sa evoluez enorm si sa ajung ceea ce sunt astazi. Daca am putut eu si tu poti. Nu sunt aici sa-ti zic ca poti orice – astea-s vise de copii. Dar sansele sunt enorme ca tu sa vrei ceva, sa visezi la aia si sa o poti realiza. Doar ca te cufunzi in rahaturi astfel incat o eviti – frica, dubii + faci ORICE ALTCEVA decat pasi mici catre visul tau.

Natura masculina evolueaza prin provocari. Nu exista alta cale.

Care e nebunia ta prin care o sa faci lumea mai frumoasa? Ce te arde in interior, astfel incat sa te ridici de pe scaun s-o faci ACUM? Ce iti da fiori numai gandindu-te la asta? Ala e drumul tau. Te asteapta. Nu numai ca nu-ti va parea rau dar vei regreta o viata (sau mai multe) daca n-o vei face. Lumea are nevoie de tine. Se uita la tine cu ochii mari si goi si cu sufletul strans. ‘O s-o faca sau o sa o lase balta si de data asta?’ Si de fiecare data cand mai renunta cate unul, mai moare un pic din esenta lumii. Lumea devine mai gri, mai intunecata si mai plina de mediocritate si jumatati de masura.

Lumea are nevoie de oameni vii. Tu esti unul dintre ei, altfel n-ai fi citit asta. Raspunde chemarii si devino legenda vietii tale!

Click Here to Leave a Comment Below 0 comments